Muzica: Giuseppe Verdi.
Premiera: 11 martie 1851, la Teatro La Fenice, Veneția.
Libretul: Francesco Maria Piave, jurnalist, traducător, scriitor, dramaturg, poet, compozitor, textier, libretist Italian, prieten și colaborator al lui Verdi, pentru care a scris libretul a zece opere.
Libretul la această operă a fost inspirat din piesa de teatru “ Le roi s’amuse” (Regele se amuză) de Victor Hugo. Această piesă de teatru a fost interzisă imediat după premieră, 2 noiembrie 1832. Autoritățile franceze au considerat că povestea aduce atingere moralei. În piesă era foarte bine creioanată personalitatea regelui francez, Francisc I. Pe Verdi l-a atras mai ales aspectul romantic al piesei lui V.Hugo, nu jocurile politice.
Acțiunea se petrece în Italia, Mantova ( Mantua ) în secolul al XV-lea.
Distribuția: Conducerea muzicală: Ciprian Teodorașcu , invitat
Ducele de Mantua: Cosmin Ifrim
Rigoletto: Zeljko Lucic, invitat
Gilda: Mihaela Marcu
Sparafucile: Octavian Vlaicu
Maddalena: Gabriela Varvari
Giovanna: Alina Pîndici, debut
Monterone: Alexandru Moisiuc
Marullo: Mircea Dan Petcu
Borsa: Adrian Boba
Contele Ceprano: Mihai Prelipcian
Contesa Ceprano: Loredana Borlovan
Ușierul: Iulian Ioan Iosip
Pajul: Diana Chirilă
Opera debutează cu un preludiu scurt, dramatic, ce introduce tema blestemului:”La Maledizione”. Inițial această operă s-a numit “ La Maledizione”. Cortina se ridică în timp ce orchestra interpretează o muzică veselă, ce definește petrecerea de la curtea ducelui de Mantua. Costume multicolore, elegante, zâmbete, dialoguri ce îmbracă forma bârfelor, personajele prezente, apropiați ai ducelui, trec în revistă ce este nou. Facem cunoștință chiar din primul tablou cu Ducele de Mantua, frivol, superficial, nestatornic, prin poziția socială. El le povestește nonșalant, arogant, curtenilor, despre o fată care l-a fermecat: simplă, dulce, pe care a întâlnit-o la biserică. Este prezent și bufonul Rigoletto: bătrân, diform, complexat de defectele sale fizice, obosit să amuze acei oameni superficiali, dar construind intrigi, batjocorind pe curteni, pentru amuzamentul celor din jur, cumva pentru a câștiga atenție. I se pare umilitoare această slujbă, încercând să ascundă această stare, sub masca de bufon. Imaginea veridică este aceea de tată care își iubește fiica, pe Gilda, “singura lui familie”, pe care o ține departe de curtea ducelui, pentru a fi în siguranță. Contele Monterone apare în scenă, profund afectat de faptul că ducele i-a sedus fiica și ii cere socoteală acestuia. Bufonul Rigoletto, imun la durerea tatălui, îl ironizează. Monterone, cu o voce de tunet, în care își exprimă furia, revolta, durerea, îî blesteamă pe Duce și pe bufon (“ Tu care râzi de durerea unui părinte, fii blestemat!”). Blestemul are asupra lui Rigoletto o amprentă puternică, superstițioasă, îl afectează obsesiv, fiind tema în jurul căruia se formează această intrigă. De ce iubesc această opera? Pentru drama psihologică pe care o trăiește acest bufon, durerea imensă ce îi sfâșie suflletul, la pierderea fiicei sale, “unica sa familie”. Aceasta, îndrăgostită de Duce, o persoană care are un caracter infam, insensibil, se sacrifică din dragoste, în timp ce viața lui continuă în aceeași notă. Ducele de Mantua, interpretat în această seară de tenorul Cosmin Ifrim, are o abordare naturală a personajului, definind afectele, subliniind personalitatea frivolă, arogantă, încrezătoare, sugerând calitatea de cuceritor, de nestatornic. Ariile pe care Verdi i le atribuie tenorului:“Questa quella”, (“Fata asta sau fata aia sunt egale, la toate celelalte pe care le văd în jurul meu, nu voi ceda la o frumusețe sau alta” ….”Nu poate exista dragoste, dacă nu există libertate”) sau celebra arie “La donna e mobile”: (”Femeia e schimbătoare, ca pana dusă de vânt, își schimbă tonul dar și gândurile”), definesc elocvent acest personaj nestatornic, neîncrezător în femei, veșnic într-o continuă căutare, de a-și îmbogăți palmaresul, fără să fie sensibilizat de vreuna. Cosmin Ifrim are un timbru frumos, un lirism ce dă culoare sunetelor, m-a impresionat artificiul final, la aria atât de dragă publicului “ La donna e mobile”, de prelungire a sunetului. Bufonul Rigoletto, a fost interpretat de baritonul invitat , Zeljko Lucic, interpetând pe scena Operei Române din Timișoara, rolul lui Scarpia din opera “Tosca” de G.Puccini și de curând, rolul lui Amnoraso, din opera “Aida” de G.Verdi. Personajul Rigoletto este în viziunea mea deosebit de complex. Compozitorul a ales să-și numească opera după personajul principal, “Rigoletto”. Rigoletto este arogant, caustic, dar și un tată blând, iubitor. Baritonul Zeljko Lucic, a demonstrat un fantastic simț dramatic, pentru sublinirea tensiunii ce se succede gradual. Am mai admirat în acest rol doi baritoni extraordinari: Leo Nucci și Ghitza Petean Am fost impresionată de trăirile acestui părinte, subliniate vocal printr-un glas rotund, sonor. Dotat cu un volum considerabil, o dicție foarte bună, a demonstrat că atât vocal, cât și actoricește stăpânește foarte bine rolul. Aria “ Piangi, fanciula, piangi” a fost interpretată cu emoție, tristețe, duioșie. Am fost impresionată de emoția ce a transmis-o , un strigăt de durere, de implorare, de umilință, speriat că nu știe de fiica sa, prin interpretarea “Pieta, pieta, signori”, ca apoi să treacă la o stare de furie, interpretând aria “Cortigiani, vil razza dannata” sau o dorință de răzbunare:” Si vendetta, tremenda vendetta”. Superb duetul cu Gilda, Mihaela Marcu, în această arie foarte cunoscută din opera “Rigoletto”. Gilda, fiica lui Rigoletto, a fost interpretată de soprana Mihaela Marcu emoționant, cu eleganță, tandrețe, dozare a sunetului, definind prin coloraturile și trilurile frumos definite, o Gilda inocentă, optimistă, îndrăgostită, senzuală. Aria “Caro nome”, a subliniat gingășia acestui personaj, bucuria de viață, exuberanța unei femei îndrăgostite. Mi-a fost dor de această voce, de timbrul frumos, de felul în care mângâie notele când subliniază emoția, de talentul de a schimba atitudinea, când situație impune, dovedind personalitatea unei femei puternice care înfruntă destinul cu demnitate. Are o prezență scenică fantastică, dezinvoltură, siguranță, adaptând gesturile, limbajul nonverbal, pentru definirea personajului pe care îl cunoaște, îl șlefuiește și cu care se identifică pe tot parcursul spectacolului. Sparafucile a fost intrepretat de basul Octavian Vlaicu, care a conturat convingător pe banditul, asasinul plătit: o voce gravă, puternică, susținută în actul întâi tabloul doi, de melodia sumbră a instrumentelor, un joc atitudinal potrivit pentru conturarea credibilă a personajului. Mi-a plăcut cum și-a făcut ieșirea din scenă pe un fa grav ținut. Monterone: Alexandru Moisiuc, o voce puternică dotată cu volum, ca un tunet, atunci când subliniază furia. Impresionată de Corul Operei Naționale Române din Timișoara, (Maestru de cor: Laura Mare). ”Un cor al conspiratorilor”, o intrepretare vocală atentă, dar și mimică studiate, pentru sublinirea farselor împotriva lui Rigoletto. În ultimul act, pentru definirea fenomenului natural, orchestra subliniază furtuna, iar corul din culise, se aude ca un murmur, imitând vântul. Conducerea muzicală a fost asigurată în această seară de dirijorul: Ciprian Teodorașcu , invitat. Privind în fosă, am constatat o eleganță studiată. A fost atent la comunicarea cu orchestra și artiștii. Finalul operei este de un tragism tulburător. Rigoletto (Zeljko Lucic) și Gilda ( Mihaela Marcu) au oferit o interpretare sensibilă, emoționanță, dramatică. Felicitări tuturor! Vă mulțumim!
