Vicepreședintele Academiei Naționale de Informații a Turciei, Dr. Hakkı Uygur, este de părere că Israelul dorește să încolțească Iranul prin atacurile executate în Liban asupra Hezbollah. Într-o analiză pentru Agenția de presă Anadolu, el opinează că se dorește escaladarea conflictului și atragerea Iranului în confruntare directă cu Israelul și aliatul său, SUA. Vă prezentăm această analiză deoarece, fiind realizată de una dintre cele mai autorizate voci ale Turciei în privința politicii sale de securitate, poate fi considerată ca o predicție extrem de riguroasă pentru ceea ce se va întâmpla în regiunea respectivă.
Printre primele evaluări făcute după atentatele din 7 octombrie, a existat și predicția că va crește importanța organizațiilor armate nestatale, ca rezultat al incertitudinilor din perioada anterioară. Aceasta va crește semnificativ amploarea violențelor, ceea ce va avea ca rezultat atragerea statelor din regiune în conflict direct.
O altă evoluție care a susținut această predicție a fost forța excesivă folosită de Israel, care a echivalat cu genocidul. Pretinzând că luptă împotriva unei „organizații teroriste”, administrația de la Tel Aviv a folosit o cantitate uriașă de explozibili, echivalentă cu mai multe bombe nucleare, într-o zonă foarte dens populată, pedepsind nu numai Hamas și oamenii din Gaza care susțineau organizația, ci și încercând să intimideze toată Palestina și susținători săi internaționali.
De altfel, avertismentul autorităților turce cu privire la regionalizarea războiului a arătat că aceste semne au fost luate în serios. Acest proces, susținut de Statele Unite ale Americii, prin transferul în regiune a unei forțe militare semnificative, inclusiv portavioane, a atins în septembrie un nou punct de rupere care a depășit așteptările.
Strategia regională a Iranului este în pericol
Organizația Hezbollah, fondată la începutul anilor 1980, s-a transformat de-a lungul deceniilor într-o forță militară și politică importantă nu numai în Liban, ci în întreaga regiune. Liderii acesteia au dat dovadă de o retorică ridicată, dar în același timp de un sprijin practic scăzut, la începutul anului, față de rezistența palestianiană din Gaza.
Motivul atitudinii Hezbollah a fost clar, și anume să nu intre în confruntare militară directă cu Israelul și Statele Unite, chiar dacă aceasta însemna să plătească un preț din punct de vedere militar. Această atitudine era prognozată pe o perioadă lungă de timp, așa cum a făcut și Hamas, în așteptarea ca guvernul premierului israelian Benjamin Netanyahu să arunce prosopul în în fața diferitelor presiuni interne și externe.
Deși nu se remarcă prea mult, „rezistența” în numele Iranului și doctrina de bază a Hezbollah a presupus și această situație: „Încercarea de a supraviețui” în fața unui inamic mai puternic decât el însuși. Cu toate acestea, guvernul israelian condus de Netanyahu, care crede că și-a atins în mare măsură obiectivele militare în Gaza, a arătat că nu intenționează să cadă în capcana unui război de uzură.
După atacuri ample, mai întâi prin folosirea pagerelor explosive și apoi prin walkie-talkie, Israelul a lovit exact în timpul întâlnirilor comandanților Hezbollah, ucigând multe personalități de rang înalt. Fără îndoială, cel mai important atac al său a fost însă cel efectuat pe 27 septembrie, care l-a vizat pe celebrul lider Hasan Nasrallah, care conduce organizația de mai bine de 30 de ani.
Șeful Hezbollah și-a pierdut viața alături de mai mulți comandanți importanți ai organizației și de personalități iraniene de rang înalt, după ce armata israeliană a folosit în atac mai multe bombe perforatoare de buncăre, fabricate în SUA. Tonul emoționant al lui Nasrallah în ultimul său discurs, „superioritatea tehnologică este de partea inamicului”, a fost, într-un fel, finalul său.
Având în vedere bombardarea ambasadei Iranului în Siria, asasinarea lui Haniyeh la Teheran și chiar accidentul suspect al lui Ibrahim Raisi, acestea sunt, într-un fel, pași împotriva Iranului și pun în pericol toate realizările și politicile pe care Iranul le-a dus până atunci conform sloganului din 1979 – „exportarea revoluției” .
După ”Primăvara arabă”, Teheranul credea că are sub control patru capitale arabe, bazându-se pe structurile șiite din regiune, dintre care cea mai importantă dintre acestea era Hezbollah care avea și rolul de le instrui pe celelalte.
Deși asasinarea lui Qassem Soleimani la începutul anului 2020 a fost o lovitură majoră pentru Iran, perioada de până la 7 octombrie a arătat și că strategia Iranului a fost relativ de succes. Drept urmare, puterea Baath în Siria a fost păstrată, noul mecanism politic dominat de șiiți a fost instituționalizat în Irak, iar Organizația Ansarullah a rămas cea mai mare forță militară din Yemen.
Netanyahu, a cărui viață politică se crede că s-a încheiat după 7 octombrie, încearcă să transforme criza într-o oportunitate, așa cum spune faimoasa zicală, reușind să obțină sprijinul SUA pentru strategia sa. Cu toate acestea, ceea ce trebuie remarcat aici, este că liniile roșii reale sunt determinate de SUA. În acest context, eșecul Israelului de a oferi un răspuns echivalent la atacurile aeriene extinse ale Iranului din 13 aprilie poate fi interpretat ca o parte a „dialogului acțional” Iran-SUA.
În ciuda tuturor declarațiilor sale publice, administrația Biden dă undă verde oricărui atac împotriva aliaților regionali ai Iranului, inclusiv a civililor, și ca submesaj către Teheran, arată că îi pasă în continuare de stabilitatea Iranului și nu vrea să îndepărteze Teheranul din ecuația regională. De fapt, Israelul, care a neutralizat în mare măsură Hezbollah, definit ca fiind cea mai mare organizație armată non-statală din lume, care a comis genocid în Gaza în câteva săptămâni, nu a declanșat încă un atac semnificativ împotriva Iranului, cu excepția unor sabotaj. Vom vedea în curând dacă proiectul regional israelian al SUA include un atac terestru asupra Libanului sau lovituri grele împotriva guvernării lui Assad în perioada următoare.
În acest moment, mingea pare să fie în terenul Iranului. Teheranul trebuie să ia o decizie. Oferta făcută aparent de SUA către Iran ar costa în garantarea securității relative în schimbul lichidării semnificative a forțelor armate în care Iranul a investit timp de 45 de ani, și retragerea acestora la frontierele sale naționale. Cu toate acestea, rămâne neclar cum va răspunde Iranul la această ofertă.
Din ce în ce mai mult, academicieni, experți și foști diplomați din țară îi dau ca exemplu pe Saddam Hussein și Muammar Gaddafi, și susțin că țările din regiune care și-au abandonat mecanismele de apărare în schimbul unui compromis politic au fost atacate și ocupate de SUA într-un timp foarte scurt. Aceste analize sunt adesea însoțite de teza că Iranul trebuie să aibă acum o armă nucleară.
Se știe că Iranul are un program nuclear avansat, inclusiv activități de îmbogățire a uraniului de calitate superioară. De fapt, multe analize din Occident, publicate înainte de 7 octombrie, sugerau că Iranul ar putea avea o armă nucleară în câteva luni, dacă ar demonstra voință politică.
Timpul va spune dacă Iranul se va reconcilia cu SUA și, în cele din urmă, își va abandona reflexele revoluționare și recurge la o retragere majoră în granițele sale, sau își va asuma mai multe riscuri dând dimenisiune militară activităților sale nucleare. Cert este că, așa cum au subliniat multe personalități din țară, doctrina și strategia regională a Iranului, veche de 45 de ani, a devenit lipsită de sens, iar descurajarea acesteia foarte uzitată.
Cu o geografie care se întinde din Liban până în Irak, unde milițiile șiite înarmate nu hoinăresc, Turcia trebuie să se adapteze la noile echilibre. În acest moment, este important modul în care Bashar Assad, despre care se crede că este următoarea țintă a Israelului, va aborda apelurile Ankarei. În următoarea perioadă, în timp ce Turcia continuă să conducă o campanie globală conștiincioasă pe tema Palestinei, ar putea fi nevoie să evalueze cine va ocupa zonele de influență pe care Teheranul este probabil să le elibereze, și cum ar putea să facă în acest sens ajustări în politica sa externă.
Analiză efectuată pentru Agenția de presă turcă ANADOLU,
de Dr. Hakkı Uygur, este Vicepreședinte al Academiei Naționale de Informații a Turciei
