– Fraţilor, suntem în al doisprezecelea ceas, doar câteva minute, poate secunde, ne despart de FINAL. Mai avem foarte puţin timp să reparăm ce s–a stricat şi doar unora li se pare că mai funcţionează. Vorbim desigur despre forţa cuvintelor, şi este cât se poate de clar că niciunul dintre noi nu ne–am abătut de la „temă”, dar la ce e folositor cuvântul, oricât ar fi el de meşteşugit, dacă nu este serv al Adevărului? Noi înşine, oare chiar am făcut tot ce se putea face?
Privirea Scriitorului se aţinti asupra lădiţei cu nisip auriu.
„De fapt, nu mai sunt prea multe de făcut. Spiritul lumii s–a îmbolnăvit de o boală incurabilă, iar tratamentul propus de noi, doar îi prelungeşte agonia… Cu toţii suntem vinovaţi de starea maladivă în care a ajuns LUMEA, iar SPIRITUL ei este pe patul de moarte! Prea multe orgolii individuale care au format un megaorgoliu peste măsura suportabilităţii şi toleranţei. Suntem cu toţii luptători, dar nu ne luptăm cu noi înşine, doar ne războim între noi, fără simţul cunoaşterii, fără perfecţionare individuală. Ne lipseşte adevărata libertate a conştiinţei! Degeaba căutam căi de iluminare dacă nu recunoaştem poteca spre Adevăr. Nu există mai multe adevăruri şi nimeni nu are altceva decât iluzia adevărului lui. Fiecare deţinem doar o fărâmă din el şi încercăm să mergem mai departe. Vă las pe fiecare să reflectaţi asupra adevărului spuselor mele… Doctorul de suflete care poate cu adevărat să trateze boala este numai Dumnezeu. Noi putem doar să aplicăm tratamentul Lui. Şi trebuie să fim mai serioşi şi mai riguroşi în aplicarea lui, să nu iubim jumătăţile de adevăr şi să nu ne mai minţim că ne este bine.”
Regele, curios dacă discuţia lor îi era de folos Scriitorului, i se adresă direct:
– Care crezi că este pe Pământ rolul vostru, al condeierilor; de ce există o Lume a Scrisului?
– Lumea scrisului există pentru că sunt oameni care iubesc literatura, aşa cum viaţa ne îndrăgeşte pe toţi, indiferent că suntem actori de prim rang, sau doar simpli figuranţi. Nu suntem actori perfecţi, dar ştim să ne jucăm rolurile până la capăt. Putem fi copii, tineri şi bătrâni…, fiecare vom juca pe scena vieţii un rol, unii mai bine, alţii mai rău decât ceilalţi.
– Bine spus, interveni Regele, dar este cazul să revenim la actorii- mânuitori ai manipulării. Practic vorbind despre îndoctrinare şi îndobitocire, nu fără legătură, ci chiar contra valorilor morale şi religioase. Nenorocirea cea mai mare nu vine din partea „lăudătorilor de serviciu”, ci a cenzurii. Cei care o practicau pe vremuri erau proşti şi umili servitori ai regimului comunist. Este cum ai da comanda submarinului nuclear pe mâna unui oţelar! Efectele dezastrului se văd şi acum, rămăşitele sunt destule în mentalitatea colectivă. Este în primul rând alimentată de ură şi invidie, cu fixaţii care tind spre psihopatie. Este o boală tare urâtă a românului, nu scapă de ea nici în „clinicile” vestice sau de peste ocean, în mult râvnita ţară a tuturor posibilităţilor.
( frag. Monada Raţiunii, de Lucian Ciuchiţă, Ed. Libris,2018)
