August 2014. Campania electorală pentru alegerile prezidențiale în România. La rugămintea unui candidat la președinție merg la Chișinău să vedem care este starea de spirit a românilor cu drept de vot de peste Prut. Era aceeași pe care o știam de o viață, votau cu dreapta, nu cu stânga. Mergem să luăm masa la un restaurant din centrul Chișinăului, lângă Muzeul Național de Istorie. Nu trec zece minute de când ne așezasem la masă și își face apariția Mircea Snegur. Tot masiv, cu mersul un pic mai greoi, dar ferm. Se îndrepta spre o latură a restaurantului unde un post de televiziune local încropise un fel de studio. M-am ridicat în picioare și l-am, salutat: ”Să trăiți Domnule Președinte!” M-a privit lung și îl simțeam cum mă caută prin memorie. ”Buna ziua” a răspuns, și și-a continuat drumul. I-am surprins de câteva ori privirea asupra mea în timpul filmării. Am știut că își amintise. După terminarea interviului, spre ieșire, m-am ridicat din nou să il salut. ”Cristian, nu?, a întrebat Snegur. ”Da, Domnule Președinte”, am răspuns, în timp ce mă apropiam de primul Președinte al Republciii Moldova. Mi-a întins mâna, mi-a reținut-o, și m-a întrebat: ”Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult timp!” ”Am revenit în țară Domnule Președinte, nu mai sunt aici. M-am retras acasă la mine la Tecuci”, i-am spus. ”Cristian, nu mai ești la noi. Tare-ar mai fi nevoie acum…” Ne privim în ochi în timp ce bâlbâi efectiv un mulțumesc. Și a plecat. În minutele următoare am rememorat parcă toate articolele de presă scrise împotriva lui Mircea Snegur, mai ales după semnarea documentelor de la Alma Ata, de intrare a Republicii Moldova în CSI. Imi aminteam și de pamfletul ”Zece Snegri mititei s-au jucat cu tunul? Unul l-a-ndreptat spre Prut și-a rămas doar unul…” Îmi aminteam de campania electorală din 1996 și de cum s-a lăsat Mircea Snegur în brațele lui ”Pridvoteli”, nume de cod KGB ”Călăuza”, cel care a și demonstrat ulterior ce era și ce este cu adevărat, dar care era atunci considerat de idioții utili de la București stindardul românismului. Imi aminteam de calculele reci făcute în acea iarnă a lui 1996, când în campania pentru fotoliul de șef al statului candidau toți cei trei de la vârful republicii: Mircea Snegur, președinte în funcție, Andrei Sangheli, Prim-ministru, și Petru Lucinschi, președintele Parlamentului. ”Din trei, doi trebuie să plece”, spuneam, și așa a fost. Poate înfrângerea lui Snegur de atunci a fost posibilă și datorită unor asemenea calcule, dar cred și azi că așa a fost mai bine. Nu pentru că a venit Lucinschi la putere. ci mai ales că prin rezultatul scos atunci de PFD s-a constituit primul guvern proeuropean, condus de Ion Sturza. Aveam să aflu mulți ani mai târziu că gestul lui Mircea Snegur de a semna actele la Alma Ata a fost dictat de o întâlnire la București cu Ion Iliescu. Aveam să aflu, la fel de târziu, de infograme pe care Ion Iliescu le primea personal de la Moscova ocolind Ministerul de Externe și Cancelaria premierului. Fără îndoială, Mircea Snegur, cel care în 1995 îi cerea Procurorului General al Republicii să mă expulzeze, (se enerva repede dar la fel de repede îi și trecea) a avut un rol extraordinar în ecuațiile geopolitice ale acelor timpuri. ”Tare-ar mai fi nevoie acum”, îmi sună în cap cuvintele Președintelui și acum! De ce nu a fost să fie atunci, Domnule Președinte? Pentru că trădarea venea de la București, iar povara acestei trădări a purtat-o Mircea Snegur cu el până când s-a stins. Dumnezeu să vă odihnească, Domnule Președinte! Și iertare pentru tinerețile noastre greu înțelegătoare! (Foto: în centrul Chișinăului, în urmă cu vreo 25 de ani, la unul dintre mitingurile organizate de ”Pridvoditeli”. Mulțumesc pentru foto mereu tânărului Vasile Șoimaru).
