Pentru prima dată în douăzeci de ani, este posibilă o schimbare a conducerii în Turcia. UE trebuie să fie pregătită pentru schimbarea politicii externe pe care o va aduce victoria opoziției. Fie în primul tur, pe 14 mai, fie în al doilea pe 28 mai, alegerile prezidențiale din Turcia se vor disputa în cele din urmă între președintele în exercițiu, Recep Tayyip Erdoğan, și liderul opoziției Kemal Kılıçdaroğlu. Dacă primul câștigă încă un mandat de cinci ani, scenariul este deja scris. Deși conducerea turcă ar putea reduce o parte din retorica sa dezbinătoare, tensiunile legate de orientarea politicii externe a Turciei și decăderea libertăților democratice ar rămâne obstacole în calea îmbunătățirilor semnificative. Partenerii occidentali ar trebui să gestioneze întreruperile continue. Dacă candidatul opoziției câștigă, liderii occidentali vor trebui să se confrunte cu consecințe masive. Ankara va acționa prompt pentru a-și normaliza relația cu NATO. Dar unele dintre divergențele actuale, de exemplu în Cipru și Siria, nu vor dispărea. Pe partea pozitivă, statul de drept va fi restabilit și relațiile cu UE se vor îmbunătăți – deși nu vor fi relaxate. De departe, cea mai semnificativă schimbare va viza securitatea și apărarea. Dacă, așa cum a anunțat , o nouă conducere turcă ar reveni la un rol mai constructiv în cadrul NATO, menținând în același timp relații economice solide cu Rusia, implicațiile strategice ar fi importante. În primul rând, Turcia ar depune eforturi pentru a împiedica Rusia să evite sancțiunile occidentale în mai multe sectoare. În al doilea rând, Ankara poate înceta imediat opoziția față de aderarea Suediei la NATO. În al treilea rând, poate decide o implicare militară considerabilă în operațiunile de reasigurare ale alianței de pe flancul estic, din Estonia până în România. În al patrulea rând, ar putea lua în considerare încetarea prezenței pe teritoriul turc a bateriilor de rachete S-400 livrate de Rusia în iulie 2019. Și în al cincilea rând, ca urmare a mișcării anterioare, Turcia se poate angaja în discuții cu privire la achiziționarea și/sau dezvoltarea unui sistem compatibil NATO. arhitectura de apărare antirachetă. Acest lucru ar facilita modernizarea flotei de luptă a forțelor aeriene a Turciei. Implicand prin natura SUA, UE si NATO, aceste discutii ar avea un impact tangibil asupra securitatii continentului european. De asemenea, ar schimba radical percepția politică a Turciei. În schimb, fiecare dintre aceste mișcări ar fi respinsă de Rusia, care ar face presiuni asupra Turciei folosind diverse mijloace: aprovizionarea cu gaze și tranzitul; centrala electrică nucleară Akkuyu pe care o deține și va funcționa; fluxurile de turişti; achizitii agricole. Cu Siria, noua conducere a Turciei ar avea două obiective clare: reconcilierea cu președintele sirian Bashar al-Assad și returnarea refugiaților sirieni în patria lor. O consecință imediată a normalizării turco-siriene ar fi o dificultate crescută pentru alianța anti-ISIL, deoarece prezența forțelor SUA și aliate în și în jurul Siriei ar fi contestată. Simultan, pentru a merge spre normalizare, Ankara va fi sub presiune imediată din partea Damascului și Moscovei pentru a-și retrage forțele din cele patru zone în care sunt desfășurate în prezent – Idlib, Afrin, Jarabulus și zona dintre Tell Abyad și Ras al-Ain. În plus, o politică care vizează returnarea refugiaților sirieni în patria lor ar ridica problema absenței oricărui cadru legal convenit la nivel internațional pentru un astfel de transfer masiv de populație. Acest lucru, la rândul său, ar avea un impact asupra pactului UE privind refugiații cu Turcia. Mai general, alăturându-se consensului arab în curs de dezvoltare de a accepta revenirea lui Assad la legitimitatea internațională, Ankara s-ar îndepărta de politica de neangajare a Occidentului cu președintele sirian. Un alt element major al disputei, în special cu UE, ar fi Cipru. Indiferent dacă noua conducere a Turciei ar favoriza opțiunea actuală a unei soluții cu două state, orice discuție cu privire la o reglementare cipriotă cuprinzătoare ar rămâne dificilă. Probleme precum statutul comunității vorbitoare de limbă turcă, exploatarea resurselor subacvatice și consecințele nerecunoașterii de către Turcia a Republicii Cipru ar rămâne foarte greu de rezolvat. În general, divergențele de politică externă nu ar dispărea odată cu alegerea lui Kılıçdaroğlu. În lumina schimburilor limitate dintre specialiștii în politică externă ai „Tabelului celor șase” – porecla coaliției de opoziție – și instituțiile occidentale, a apărut deja un element important: s-ar restabili un dialog profesionist și demn între Ankara și capitalele occidentale . Aceasta ar fi o ușurare majoră pentru Berlin, Bruxelles, Londra, Paris și Washington DC. În afara domeniului de securitate, o altă îmbunătățire majoră ar fi revenirea treptată la o arhitectură a statului de drept mai apropiată de standardele occidentale: un număr de prizonieri politici ar fi eliberați fără întârziere; vor fi lansate reforme privind sistemul judiciar, mass-media și societatea civilă; iar revenirea la un sistem parlamentar ar fi pusă în mișcare. În general, atunci când este finalizat, un astfel de cerc virtuos ar avea beneficii majore: cetățenii și forța de muncă ai Turciei ar simți un sentiment de ușurare și reconciliere, în timp ce partenerii de afaceri străini ar vedea Turcia într-o lumină mult mai bună. Introducerea unei politici economice mai înțelese, în special în domeniul monetar, ar contribui în mare măsură la creșterea încrederii investitorilor occidentali. În special cu UE, un dialog politic ar fi relansat și întreaga relație ar fi revizuită. Scenariul de mai sus se confruntă cu o serie de obstacole: rezistența conducerii în funcție; potențiale divergențe în cadrul coaliției de opoziție; posibilitatea unei coabitări între un nou președinte și un parlament suspendat; obiecții previzibile din partea Rusiei; sentimente anti-occidentale sau anti-europene din spectrul politic al Turciei; și o lipsă de unanimitate între capitalele europene cu privire la modul de a face față unei schimbări de conducere la Ankara. Acestea sunt motive convingătoare pentru liderii occidentali, în special din Europa, să se pregătească pentru ipoteza unei astfel de schimbări politice.
