O analiză mai veche a renumitului economist Joseph Halevi ne demonstrează că nu Olanda și Austria sunt adversarii primirii României și Bulgariei în spațiul Schengen, ci un întreg grup condus de Germania pe care renumitul economist îl numește ”grupul german”. Precizăm că Joseph Halevi este lector principal la Universitatea din Sidney, dar a predat și la New School for Social Research din New York, la Universitatea din Connecticut, la Université Pierre Mendès France de Grenoble, la Université de Nice și la Université de Picardie, Amiens. Este, de asemenea, și în comitetul de conducere al Colegiului Universitar Internațional din Torino. La nivel teoretic, cercetările sale s-au concentrat asupra proceselor de dezechilibru cunoscute sub denumirea de traverse și asupra macropoliticii mondiale dintr-o perspectivă structuralistă. El s-a ocupat atât de dezechilibrele macroeconomice ale UE, cât și din Asia-SUA. O voce clară, distinctă, o personalitate care atunci când se pronunță o face tranșant, precis, ca și cum ar opera fără anestezic pe economia mondială. În analiza sa referitoare la Germania, Halevi precizează clar că, după 1989, una dintre prioritățile statului german a constat în instaurarea hegemoniei în spațiul ex-comunist. În acest sens, se impunea, în opinia lui Halevi, ”relansarea relațiilor economice cu Europa de Est și cu Rusia și zonele sale de influență pe o bază modificată”. Astfel, fostele zone de influență ale Rusiei în Europa au devenit obiectiv prioritar pentru politica în expansiune a guvernelor germane. Așa cum a remarcat reputatul economist, ”Europa de Est nu era deloc un spațiu închis necunoscut companiilor germane: deja în 1980, Bonn acoperea majoritatea importurilor efectuate de Comecon (asociația comercială a țărilor socialiste) în afara propriului bloc, pondere care a crescut și mai mult și considerabil în deceniul respectiv. În anii prăbușirii sistemului socialist, deși zona trecea printr-o implozie productivă, cadrele industriale și politice ale Germaniei erau convinse, mai mult decât în orice altă țară occidentală, că Europa de Est avea aptitudinile științifice și tehnice pentru a dezvolta sinergii cu Germania, cu condiția ca compoziția și specificațiile de produs ale producției să fie modificate în funcție de companiile germane, ceea ce ar conduce inevitabil la procesul de integrare”. Astfel, țări din fostul lagăr socialist devin componente ale proceselor de restructurare a industriei germane, capabile să producă bunuri corespunzătoare nevoilor piețelor de consum din Germania și Europa de Vest, ”într-un proces condus direct de companiile germane, atât prin achiziționarea, cât și prin restructurarea uzinelor țărilor din est și prin crearea lanțurilor de producție dependente”. Halevi dă ca exemplu Cehia, Slovacia și Ungaria, țări care, susținute de Germania, au luat-o pe această cale și au reușit. ”Pe de altă parte, drumul Poloniei a fost diferit, lovit din plin, alături de Rusia, de terapia de șoc promovată local de însuși Jeffrey Sachs. Polonia a suferit traume economice cu creșterea vertiginoasă a șomajului și un deficit comercial, atât la nivel global, cât și în special cu Germania. Totuși, și pentru Polonia, calea de ieșire din criză, care în anii 90 ai secolului trecut părea să fi provocat o retragere definitivă a țării, a fost integrarea cu Germania. Acest proces de integrare s-a accelerat odată cu apropierea datei aderării țării la Uniunea Europeană în 2004, care s-a derulat, la fel ca și pentru Cehia și Ungaria, fără a intra în Eurosistem și beneficiind de contribuții bazate pe fondurile structurale ale Uniunii Europene”, remarcă Halevi.
Despre România și Bulgaria, profunda analiză economică a lui Halevi nu spune nimic Ca și cum cele două țări ar fi entități total neglijabile în construcția europeană, profitabile doar din punctul de vedere al desfacerii mărfurilor europene, în special germane. Fluxul de mărfuri germane spre România a constituit, în 2021, 18.3 miliarde de euro, înregistrând o creștere de peste 12 la sută față de 2020. Deși Germania este partenerul comercial nr. 1 al României, Berlnul nu poate depăsi mentalitatea păstrării spațluiui românesc în calitate de monedă de schimb, în pofida războiului din Ucraina și a noilor realități geopolitice. În urmă cu 5-6 ani, Germania conducea autoritar plutonul care se opunea vehement aderării României la spațiul Schengen. Ministrul german de interne, Thomas de Maiziere, declara, în septembrie 2017, citat de portalul italian lumsanews.it, că ”România și Bulgaria nu au nicio posibilitate să intre în spațiul Schengen”. Și ministrul german de finanțe, Wolfgang Schaueble, afirma atunci că ”pentru ca alte țări să se poată alătura zonei euro este necesar să îndeplinească toate criteriile, iar o adoptare prematură a monedei comune poate genera multe probleme, cum a fost de exemplu cazul Greciei. Este evident că statele care intră în zona euro trebuie să fie capabile să gestioneze o monedă stabilă și puternică, asupra căreia nu vor putea să intervină cu devalorizări”, a explicat oficialul german. Mai tranșant decât Schaueble a fost la acea vreme președintele comisiei de finanțe a Uniunii Creștin Sociale (CSU — aliata bavareză a Uniunii Creștin Democrate a cancelarului Angela Merkel), Hans Michelbach, care s-a pronunțat clar împotrivă extinderii zonei euro și a spus direct că România și Bulgaria nu îndeplinesc condițiile pentru a se alătura acestei zone. Și atunci, ca și acum, poziția oficialilor germani a fost susținută de ”secunzii” austrieci și olandezi. Pe atunci, în Austria, nu era cancelar Nehammer, ci social-democratul Christian Kern, care a calificat o eventuală primire a României în Schengen drept „necugetată” și a precizat că pentru adoptarea monedei euro trebuie respectate cu strictețe criteriile de la Maastricht. Și în 2017 premier în Olanda era, ca și acum, tot Mark Rutte. Discursul său de atunci împotriva primirii României în Schengen este tras la ”indigo” cu discursul cancelarului austriac Nehammer din 2022: „Nu acum. Ne opunem. Sunt prea multe temeri privind controlul frontierelor și corupția”, declara Rutte în 2017. Astfel, în 2022, actorii au făcut schimb de roluri. Germania s-a prefăcut că ne susține, Olanda s-a opus Bulgariei, iar rolul de ”polițist” rău i-a revenit de această dată în totalitate Austriei. Nu a fost vorba și nici nu poate fi vorba de campania electorală dim Austria, ci de o linie de politică externă bine pusă la punct de grupul german.
Ca să înțelegem și mai bine de ce se opune grupul german aderării țării noastre la spațiul Schengen, să îl cităm copios pe Halevi care face analiza grupului german.
”Zona euro, structurarea blocului german și impulsul dinamic eurasiatic
Deși nu include doar membrii UE, existența unui bloc german este foarte relevantă în cadrul Uniunii Europene, precum și în contextul rolului pe care îl joacă euro pentru Germania. Blocul este configurat în două părți. Partea de vest este formată din Germania însăși împreună cu țările care o înconjoară: Austria, Elveția, Belgia și Olanda. Observate îndeaproape, relațiile comerciale ale acestor țări cu Republica Federală ne informează că națiunile menționate mai sus sunt în esență regiuni ale Germaniei, Olanda luând o conotație deosebită pentru transformarea sa într-o platformă logistică europeană și mondială. Reamintind cât de importante sunt atât fluxurile de export, cât și soldurile nete pentru Germania, observăm că Austria și Elveția la un loc – 18 milioane de locuitori – constituie destinația majoră a exporturilor germane, situație care durează de câteva decenii. În clasamentul pe țări al partenerilor comerciali ai Germaniei formulat de Destatis, Statele Unite ale Americii cu 334 de milioane de locuitori sunt prima țară, recent Franța încă era, la valoarea exporturilor germane care în 2021 s-au ridicat la 122 de miliarde de euro (sursa: baza de date federală Destatis, Wiesbaden). În același an, exporturile germane către cele două mici națiuni alpine au totalizat peste 132 de miliarde. Cu toate acestea, Austria și Elveția la un loc nu sunt în frunte în ceea ce privește nivelul balanței comerciale germane, poziționându-se după SUA și Franța. Acest lucru se datorează nivelului lor foarte ridicat și larg de integrare cu Germania din care importă și exportă foarte mult. Elveția are o densitate tehnologico-industrială foarte mare și este dotată și cu importante companii tehnologice pentru aeronautică, precum RUAG civilo-militar, iar acest lucru o transformă într-o sursă importantă de cerere de bunuri de capital. Același lucru este valabil și pentru Austria, cu clarificarea că țara se caracterizează printr-o rețea extinsă de industrii care nu sunt mari, ci hightech. Belgia seamănă un pic cu Elveția, dar cu rugină, în sensul că a trecut printr-o dezindustrializare semnificativă care i-a încetinit dinamica. Belgia nu are un deficit permanent cu Germania, deoarece industria sa este strâns legată de cea germană. Un rol deosebit îl joacă Olanda, care este, de asemenea, pe deplin integrată cu Germania, dar într-un mod diferit, deoarece nu este o sursă de excedente comerciale. Acest lucru se datorează transformării țării într-un hub logistic global prin portul Rotterdam. În medie, Olanda are un deficit comercial cu SUA și un excedent comercial cu Germania; este, prin urmare, un punct focal de trecere pentru mărfurile către și dinspre Germania. Acestea sunt cele mai avansate țări din bloc în ceea ce privește venitul pe cap de locuitor. Mai mult, conform indicelui de complexitate economică elaborat anual la Harvard2 – care definește capacitatea industriei de a genera tehnologii și de a diversifica exporturile – Elveția, Germania și Austria ocupă locul al doilea (după Japonia), al treilea și respectiv al șaselea de complexitate. Cealaltă parte a blocului este formată din țări din Europa de Est – Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia și în cele din urmă Polonia – toate centrate în jurul Germaniei, în timp ce restul Europei este în esență reziduală. În Republica Cehă și Slovacia, industria mecanică este funcționalizată în sectorul auto german, care domină producția industrială. Slovacia are o dimensiune aproape monoproductivă, datorită tocmai acestei industrii. Înainte de criza Covid-19, Cehia – cu 10,5 milioane de locuitori – producea 1,5 milioane de mașini în fabrici aparținând multinaționalelor auto germane. Idem pentru Slovacia, care cu o populație de 5,5 milioane de oameni a produs peste un milion. Economia maghiară este legată în principal de industria bunurilor industriale de larg consum, cum ar fi frigiderele, televizoarele, aparatele de aer condiționat, aspiratoarele și altele asemenea. În ciuda funcționalizării lor stricte la nevoile industriei germane – cu riscul de a deveni aproape mono-sector precum Slovacia – trei țări est-europene dețin o poziție ridicată în indicele complexității economice: Cehia ocupă locul șase, în timp ce Ungaria și Slovacia apar în poziția a zecea, respectiv a paisprezecea (Italia este a cincisprezecea). Influența blocadei în ansamblu asupra traficului comercial german poate fi rezumată în faptul că cele opt țări menționate mai sus, cu o populație de aproximativ 105 milioane de locuitori, au absorbit 33% din exporturile germane în 2021, în timp ce au acoperit peste 34% din valoarea exporturilor germane. În ansamblu, zona nu este o sursă de excedente comerciale mari pentru Germania, care le obține cu Austria, Elveția și Polonia, în timp ce este deficitară cu celelalte componente ale grupului, în special cu Cehia, Slovacia și „Ungaria”. Importanța zonei constă în principal în relațiile intersectoriale care o caracterizează, vizând în ansamblu susținerea și creșterea capacităților de export atât ale blocului în ansamblu, cât și ale Germaniei însăși, exploatând oportunități dinamice”
Halevi ne explică tranșant că grupul german dictează jocul economic în Europa, Înțelegem că România, deși parcă s-ar integra perfect, ca profil, în grup, pur și simplu nu este luată în calcul. Sau este luată în alt gen de calcule, în scenarii în care dacă Rusia ar ajunge, peste ”cadavrul” Ucrainei, la gurile Dunării, nemții și austriecii ar avea România ca subiect de negociere. Așa cum erau gata să propună Kievului să se predea la începutul invaziei rusești, pentru ca ei să își poată negocia ulterior cu Putin noua ”arhitectură de securitate europeană”. Grupul german nu ne-a vrut și nu ne dorește în Schengen. Și asta nu doar din teama că vom aduce instabilitate economică și că astfel contribuția lor se va majora, ceea ce ar deveni de nesuportat pentru cetățenii lor și așa bine ”scuturați” de pandemie și acum de război. Ci și pentru că nu ne-au considerat și nu ne consideră ”demni” de a le sta alături la ”masă”. Dincolo de raționamentele economice ale firmelor germane și olandeze de logistică, dincolo de dictatura Bundesbank, rămâne în politica grupului german acel aer de superioritate ariană la care nu dorește să renunțe, sau la care nu poate să renunțe, fiind un fel de fantomă care a rămas prinsă de politicianul german aflat mereu parcă în căutarea supremației. De aceea, nu credem că Germania și-a învățat pe deplin lecțiile pe care i le-a dat istoria. Drept dovadă, este finalul analizei profesorului Halevi în care Germania apare ca fiind la limita căutărilor într-un spațiu eurasiatic transformat în himeră: ”Germanii au avut, cel puțin în cercurile industriale, intenția de a crea sinergii între China, Rusia, Kazahstan, Ucraina și deci Europa, Germania. Adică sinergii între țări și zone mari care integrează logistica, producția și exporturile de energie (Rusia, Ucraina, Kazahstan) și importurile de bunuri industriale atât din China, cât și din Germania. Căile ferate germane dețin o companie importantă de logistică, DB Schenker, care studiază problema în profunzime. Tot în Germania s-au realizat lucrări absolut originale privind conexiunile sistemului eurasiatic (Pepe, 2018). În această criză, păstrarea gradului de utilizare a spațiului eurasiatic – și deci a relațiilor Rusiei cu Europa – este vitală pentru China, care suportă costurile menținerii transportului feroviar cu Germania și Olanda.acum în balanță (Tabeta, 2022). De asemenea, este vital pentru Germania și grupul său (Halevi, 2019). În perspectivă – făcând abstracție de la criza în curs provocată de conflictul ruso-ucrainean și ruso-american – valabilitatea proiecției eurasiatice a Germaniei și a blocării acesteia depinde de relațiile cu Rusia. O proiecție care este doar o legătură între China și Europa, sărind peste spațiul dintre ele – sau folosindu-l doar ca tranzit – ar ajunge să fie fără suflare. În ciuda extinderii uriașe a relațiilor economice dintre China și grupul german – în care principalul lubrifiant, cel puțin pe partea europeană, este constituit din importurile de energie din Rusia și fluiditatea plăților blocate acum – aceste sinergii nu au rupt capota de stagnare… Războiul ruso-ucrainean nu va fi keynesian, cu siguranță nu pentru Europa care, pe partea vestică, suferă în schimb majoritatea covârșitoare a repercusiunilor care decurg din întreruperea fluidității relațiilor monetare și reale cu Rusia. Europa este lovită de reducerea veniturilor – de unde și cererea pe care aceste venituri o exprimă – a populației ocupate și a pensionarilor, cauzată de noua inflație. Ruptura cu Rusia schimbă și perspectivele privind spațiul eurasiatic și așteptările asociate acestora…. În Europa, acțiunea forțelor care pivotează asupra Germaniei a făcut ca Eurasia să apară, nu fără umbre mai ales din 2014, ca un nou orizont de dezvoltare care, în schimb, se transformă într-o himeră. Situația crizei politico-militare nu permite identificarea de noi debușeuri”.
În aceste condiții, clasa politică de la București ori a fost prost informată în ceea ce privește poziția grupului german, ori a preferat, asumat, să joace rolul de prost în piesa pusă în scenă la Consiliul JAI din decembrie. Iar reacția cetățeanului simplu, a românului de rând, se va vedea la viitoarele alegeri europarlamentare, când se prefigurează a absență masivă de la urne. Iar eșecul nu poate fi pus doar pe seama politicianului român, ci mai ales pe seama politicienilor din grupul german care mai cred încă într-un destin ”luminat” de stelele de la răsărit. Uniunea Europeană și-a demonstrat nu limitele, ci și fățărnicia, duplicitatea, lipsa de unitate și jocurile meschine ale principalilor lideri în atingerea propriilor scopuri. Șansa României în aceste condiții este elaborarea unei strategii economice bazată în primul rând pe parteneriatul strategic cu SUA, fără a mai irosi energii și resurse cu instabilii și din ce în ce mai puțin credibilii ”parteneri” europeni. O prezență economică masivă americană în România, mai ales în perspectiva reconstrucției Ucrainei, va rezolva și problema Schengen fără eforturi românești deosebite. Totodată, o politică de resetare a relațiilor economice bilaterale ar trebui să readucă României statutul de jucător activ pe arena internațională, chiar dacă într-o ligă mai mică, scoțând-o din cea de spectator al jocurilor altora.
