Fiică a logofătului Costachi Conachi (1778 – 1849) şi a Smarandei (Zulnia) Negri din Brânzeni, recăsătorită Conachi, Cocuţa vede lumina zilei pe 17 august 1828, iar la 16 ani este măritată cu Nicolae Vogoride, fiul fostului guvernator al insulei Samos din Marea Egee care, după cum mărturisesc contemporanii, „nu s-a prea istovit cu cetitul cărţilor”. Or, atunci când Sublima Poartă îl investea, în 1857, pe Nicolae Vogoride în funcţia de caimacan, „la pachet” i s-a promis şi tronul Moldovei, cu condiţia să zădărnicească unirea celor două principate. De unde să ştie bietul om că are o nevastă… unionistă?! Aceasta reacţionează hotărât la numirea lui N. Cantacuzino la Justiţie şi a lui Costin Catargiu ca ministru de Interne, făcând „scene foarte urâte şi adusese caii de poştă, pentru a pleca la ţară” (Constantin Hurmuzache). Stabilită la moşia sa din Ţigăneşti îi scrie soţului: „Ai venit în ţară lipit pământului, n-ai altă avere decât zestre ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ să te las din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii”. Bărbatul n-o ia în seamă, ceea ce-i va fi fatal. Dar să nu anticipăm evenimentele.
Pe 19 iulie 1857 au loc alegerile pentru Divanul ad-hoc, iar rezultatul este defavorabil taberei unioniste, şi asta deoarece caimacanul Nicolae Vogoride a făcut tot ce-i stătea în puteri spre a ajunge el însuşi domn al Moldovei. Altfel spus, a falsificat alegerile! Se vorbea că ar fi purtat mereu asupra-i un pachet, pe care-l încuia peste noapte într-un seif, iar cheia o ţinea sub pernă. Jignită în aspiraţiile ei patriotice, Cocuţa reuşeşte să-i subtilizeze cheia, şi astfel pune mâna pe corespondenţa soţului. Surpriză de proporţii: dă peste 14 scrisori diplomatice venite de la Sublima Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra. Într-una se spunea clar: „Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales, să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă”, alta îl felicita pentru că „n-ai acordat libertatea presei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii” – într-un cuvânt, „Aici se aflau dovezi clare privind amestecul Porţii în falsificarea alegerilor din Moldova menite să formeze Divanurile ad-hoc” (Mihai Dimitrie Sturdza). Mai departe, gestul Cocuţei de a le face publice intră în istorie, redirecţionându-i cursul – citim în Enciclopedia României, lucrare monumentală din 1938 coordonată de Dimitrie Gusti (colaboratori: Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Rădulescu Motru, Mircea Vulcănescu ş.a.): „Cocuţa a reuşit, prin violarea corespondenţei dintre trimisul Porţii şi demnitarii constantinopolitani, să descopere şi să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care partida unionistă trebuia să piardă alegerile din Moldova”. Drept urmare, scrisorile originale rămâneau la Comitetul Electoral din Iaşi, iar copiile legalizate au fost trimise la Bruxelles, la Comisia Mixtă din Bucureşti şi la cele patru ambasade prietene. (Mai târziu, le-a publicat Mihail Kogălniceanu, sub titlul „Estract de scrisori secrete trimise caimacanului Moldovei de către deosebite feţe politice”.)
Cum dovezile nu puteau fi contestate, s-a impus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. La 24 august 1857, Ali Paşa trimitea lui Nicolae Vogoride ordinul privind anularea alegerilor, revizuirea listelor electorale şi organizarea unui nou scrutin. Desfăşurate pe 22 septembrie 1857, noile alegeri sunt cât se poate de concludente – unioniştii au câştig de cauză, iar aleşii sunt sărbătoriţi „cu muzică militară. Pe uliţe, oraşul era luminat ca ziua”. În felul acesta se netezea drumul pentru bătăliile din 5 şi 24 ianuarie 1859, iar Constantin Gane surprinde exact momentul istoric: „Dacă nu ar fi existat antiunioniştii, nu am fi cunoscut bărbăţia şi curajul unioniştilor. De n-ar fi fost Vogoride, nu am fi avut o Cocuţa”, după care ţine să pună toate punctele pe i: „Din filele letopiseţelor, se pot desprinde doar trei icoane de femei: Elisabeta Movilă, Cocuţa Conachi-Vogoride şi Regina Maria”.
(Mă opresc aici, deşi destinul Cocuţei s-a desfăşurat, nu mai puţin spectaculos, şi după despărţirea sa de Nicolae Vogoride – dar asta-i deja o altă poveste, întreruptă brusc la Genova, pe 22 februarie 1870, la doar două săptămâni de la naşterea ultimul său copil. Pe patul de moarte a cerut să fie înhumată la moşia din Ţigăneşti, alături de părinţi.)
EMILIAN GALAICU-PĂUN.
