”O sută de victorii în o sută de bătălii nu este cea mai mare abilitate. Supune armata altora fără luptă este cea mai mare abilitate.” Sun Tzu ”Arta războiului”
”Lăsați China să doarmă, căci, dacă se va trezi, va zgudui lumea”[1] Nu se știe cu siguranță dacă marele împărat al francezilor, Napoleon I ar fi rostit aceste cuvinte care, totuși, îi sunt atribuite de biografii săi, însă, nu ne putem abține să nu remarcăm fantastica clarviziune, care, cu certitudine, l-a caracterizat pe micul corsican ajuns împărat, creator al gloriosului imperiu francez. În mod evident, trezirea marelui dragon în secolul trecut și creșterea puterii sale economice, politice și militare trimit cu gândul la măreția împăratului Kangxi, al nu mai puțin temutei dinastii Quin, când deținătorul Mandatului Cerului își afirma puterea si supremația pretutindeni în lumea cunoscută. Interesant și definitoriu însă, esențial în înțelegerea locului, rolului, și influenței Chinei astăzi în lume, în primul secol al mileniului trei, este că, de-a lungul unei istorii fabuloase nu războaiele de cucerire au fost sursa, izvorul puterii omnipotente a ”Marelui Regat Celest”. Din antichitate și până acum, majoritatea misiunilor diplomatice ale emisarilor marilor împărați chinezi vizau recunoașterea simbolică a puterii suzerane a Fiului Cerului, descoperirea de noi teritorii și relații comerciale cu partenerii ”de peste mări”. Chiar dacă China antică l-a dat lumii pe genialul general Sun Tzu, strateg, militar și filosof al perioadei Zhou (de Est), a sa ”Arta războiului” este o veritabilă pledoarie pentru victoria obținută prin răbdare, perseverență, vitejie și înțelepciune. Căci, pentru ”Marele Regat Celest” războiul a fost uneori o soluție, dar, niciodată, prima soluție. Altfel spus, de-a lungul secolelor, China nu s-a remarcat ca o mare putere războinică, dornică de cuceriri teritoriale, altele care nu erau ale lor, dar ” a avut pretenția ca lumea întreagă să se posterneze în fața Împăratului Cerului și să recunoască suzeranitatea acestuia asupra tuturor celor care doreau să aibă relații de orice fel cu China.”[2] Chiar și numele de Regatul de Mijloc face trimitere la puterea țării din centrul lumii care dorea ca ” vecinii ”barbari”- cum erau denumiți generic străinii să-i recunoască superioritatea civilizației și să se ”ploconească – la propriu atingând solul cu fruntea de trei ori – în fața Împăratului Cerului al cărui drept de a conduce lumea și ”toate câte sunt sub cer” era de la sine înțeles.” [3]
La rândul său, diplomatul legendar al politicii americane, artizanul de necontestat al relațiilor diplomatice SUA – China, Henry Kissinger, fost secretar de sat și consilier pe probleme de securitate națională al președinților Richard Nixon și Gerard Ford, cel pe care presa timpului îl numea pe bună dreptate ”adevăratul președinte”[4], ca un fin cunoscător al istoriei, mentalităților și psihologiei leaderschipului ”Imperiului celest”, atrăgea atenția asupra subtilității și unicității strategiei de dominație a acestuia, într-o lucrare de referință intitulată sugestiv ”Despre China”. ”Liderii chinezi rareori au riscat să decidă rezultatul unui conflict printr-o confruntare totul sau nimic,” spunea Kissinger adăugând că ”manevrele elaborate, întinse pe mai mulți ani, erau mai aproape de stilul lor. În vreme ce tradiția occidentală prețuia înfruntarea decisivă a forțelor, punând accentul pe actele de eroism, idealul chinez se axa pe subtilitate, căi ocolite și acumularea răbdătoare a unui avantaj relativ.”[5]
Apele ”tulburi” au dus China în Africa de Sud
Republica Chineză de astăzi vorbește despre relații, diplomatice, economice, colaborări științifice, acorduri militare, avantaj reciproc și prosperitate. Un veritabil joc strategic planetar, în care nimeni nu pierde, toată lumea câștigă ceva. Un joc de winwinsituation for everyone…
Așadar în orice analiză referitoare la politica de putere globală a Chinei nu război este primul cuvânt al demersului… Strategia expansiunii globale a Imperiului Fluviului galben nu este superioritate și aroganță colonială ci inteligență, înțelegere a necesităților stringente ale celuilalt, subtilitate. Paradoxal, o întrezărim cu claritate în apele ”tulburi” ale țării care a căutat, la mii de kilometri, dincolo de oceane și mări, alte ape…mai limpezi, curate, fără de care nu ar fi reușit sa fabrice celebrul său….cașmir. Infinit mai prețuit decât cel indian sau pakistanez și de o calitate superioară, cașmirul chinezesc este rezultatul ambiției și îndârjirii unui popor care, din cele mai vechi timpuri și-a dezlegat enigmele, și-a făcut prieteni, parteneri printr-o răbdare și îndârjire unice. ”Secretul” cașmirului chinezesc sunt apele limpezi pe care le-a găsit în … Africa de Sud, unde, lâna specială a caprei de Cașmir (originară din Himalaia și Pamir) putea fi curățată fără a fi afectată culoarea deschisă, unică a firului acesteia. Se poate spune că apele ”tulburi” ale Chinei, deloc prietenoase cu celebra lână de Cașmir i-au purtat pe chinezi departe, tocmai în sudul continentului negru, acolo unde apele limpezi și curate au fost doar începutul unor relații comerciale care au culminat în 2010, când prin Declarația de la Beijing, Republica Sud Africană a trecut de la statutul de partener diplomatic la cel de ”Partener strategic cuprinzător”.[6] Desigur că la acea dată funcționa și un alt parteneriat, alianță strategică planetară, care cuprindea ”mai mult de jumătate din populația lumii, respectiv o cincime din P.I.B.-ul global”[7]…B.R.I.C.S.
China vs U.E, S.U.A – șah sau go?
Pentru Europa și Statele Unite ultimii 20 de ani au fost o perioadă dificilă, marcată de crize, de la cele securitare la cele economice și politice. Democrațiile tradiționale, liberale au fost puse la încercare de aceste crize succesive, migrație, terorism, amenințări asimetrice, convulsii ale piețelor. Cu toate acestea, mai bine zis în pofida tuturor provocărilor Europa și America și-au păstrat statutul de decidenți în strategia geopolitică globală.
Dar China? Ce s-a întâmplat în China în ultimii 20 de ani când, măcinat de crize, orgolii partinice, ofensivă a idelogiilor neomarxiste și politici hegemonice Occidentul și S.U.A decideau binele și răul în lume? Nu este greu de răspuns la această întrebare. În ultimii 20 de ani China s-a dezvoltat. A prosperat cu seninătatea, luciditatea, imperturbabilitatea jucătorului tăcut, sigur pe el, veritabil poker face și a ”atacat” cu o strategie ambițioasă ocupând teren în majoritatea zonelor vulnerabile ale lumii (Africa, Asia Centrală, America Latină, țările insulare din Pacific, Europa centrală și de est).[8] În ce a constat ”atacul” prin care China s-a insinuat practic pe toate continentele cu oferte de nerefuzat? Latinii ar fi spus do ut des, adică dă ca să ți se dea…adică pragmatism sută la sută. În timp ce marii europeni Franța, Germania, Marea Britanie, Comisia Europeană de la Bruxelles, dar și America – port stindardul democrației – se ”remarcau” prin presiuni, directive, recomandări, amenințări mai mult sau mai puțin voalate, politici hegemonice proprii ”celui mai puternic,” oferta chineză venea cu propuneri de dezvoltare economică, modernizare a infrastructurii și de progres tehnologic. Și aceasta pentru că în avangarda expansiunii globale a Chinei au fost și sunt mari companii ( IT, construcții, tehnologie nucleară, echipament militar, etc) cu performanțe notabile la nivel mondial, situate pe primele locuri în lume între cele de profil.
În analiza ofensivei globale a Chinei, Kissinger făcea o comparație foarte interesantă care punea, în opoziție jocul de șah preferat de occidentali și americani cu weiqi, adică jocul Go, tradițional în China și Japonia.[9] Șahul este confruntarea inteligențelor în care lupta este directă și se finalizează prin mat, eliminarea regelui, victoria totală. Șahul, este de părere Kissinger se mulează perfect pe mentalitatea, filosofia occidentalo-americană, competitivă, în forță, ofensivă directă bazată pe superioritatea atacatorilor al căror unic scop sunt distrugerea și capitularea. Weiqi sau Go este, dimpotrivă, o provocare ce pune la încercare nu numai inteligența, răbdarea, ci și ingeniozitatea tacticii învăluirii, victoriile de etapă ale pașilor mărunți al căror unic scop este obținerea avantajului strategic pe termen lung. În jocul Go victoria poate să nu fie evidentă, clară cum este la șah. Uneori câștigătorul rămâne în zona incertitudinii, doar cu avantajul tactic. Pe tabla de șah odată pierdută o piesă importantă, adversarul este spulberat. ”În schimb la weiqi, dacă nu ești atent, ești înconjurat și sufocat treptat, fără să-ți dai seama când și unde ai greșit.”[10] Șahul înseamnă capitulare necondiționată, victorie clară, lauri și aplauze pentru învingător, în timp ce la weiqi câștigă cel mai bine poziționat pe anumite spații delimitate, mai mari sau mai mici. [11]
Șah sau weiqi? Cine este în avantaj și cine câștigă? Și nu victorii de etapă ci marea bătălie globală pentru supremație mondială? Supremație într-o lume unipolară, bipolară sau multipolară? Răspunsurile la aceste întrebări, care pasionează marile cancelarii și nu numai sunt numeroase și păcătuiesc prin ideologizare. Pentru că în lumea de astăzi rigoarea științifică pare și este sufocată de interese partinice, de aroganța și orgoliul celor mari și puternici care, prin orice mijloace (propagandă, persuasiune, amenințări, promisiuni, minciuni și dezinformări grosolane chiar, acțiuni militare) își clamează supremația. Victoria, în pofida faptului că uneori aceasta este un colos cu picioare de lut… Sau victorii a la Pirus… Victorii precum cele consemnate de istoricul antic Plutarh, care l-au determinat pe regele Pirus al Epirului să rostească, ca răspuns la laudele supușilor după bătăliile purtate împotriva romanilor la Heraclea și Asculum, în anul 279 î.d.Hr. :”Încă o victorie ca asta și suntem terminați”.[12]
După 21 de ani de ”democratizare” a Afganistanului instrumentată de puterea mondială numărul 1 – S.U.A. – în mai puțin de o săptămână totul s-a prăbușit în teroarea obscurantismului taliban… Să nu fi realizat strategii de la Pentagon diferențele culturale insurmontabile, faptul că modelul democrației occidentale nu poate fi grefat acolo unde cultura și religia, tradițiile, istoria milenară nu au nimic în comun cu oferta implementată forțat sub presiunea armelor ocupației străine ? Dacă am fi răutăcioși am spune că 200 de ani de istorie nu au cum să înțeleagă 2000 de ani de civilizație… Dar nu suntem și ne limităm la a sublinia că eminențele cenușii ale Casei Albe aveau experiența eșecului primăverii arabe al cărei rezultat soldat cu înlăturarea ”dictatorilor”, căderea regimurilor autoritare patronate de aceștia a însemnat dezordine, fundamentalism islamic, atentate, săracie, Magrebul în disoluție… Aveau să mai treacă ani buni până la instaurarea echilibrului și nu peste tot. Iar victimele… morții primăverii arabe cine-i mai pune la socoteală? Pagube colaterale…
Aceste două ultime cazuri…emblematice putem spune – Afganistan și Primăvara arabă – demonstrează, fără dubiu, că în nicio situație, varianta confruntării directe sau cea nefericită a transferului de democrație ori provocarea din afară a unor ”revoluții” menite să înlocuiască conducerea de stat, ar putea fi soluții pentru o nouă ”ordine” globală. Ba chiar am putea concluziona, cu o ironie amară, că Occidentul și America nu au înțeles nimic încă din 1979, anul revoluției islamice a lui RuhollahKomeini, revoluție care avea să arunce o țară prosperă în Evul Mediu și să adauge Republica Islamică Iran pe harta Imperiului răului.
”Excelența supremă nu constă în câștigarea fiecărei bătălii, ci în înfrângerea dușmanului fără luptă deloc (…) Strategul abil își învinge inamicul fără nicio bătălie, îi capturează orașul fără asediu, înfrânge statul inamic fără război prelungit. (…) Armata victorioasă mai întâi obține victoria și apoi caută să intre în luptă…armata înfrântă mai întâi intră în luptă și apoi caută victoria” [13]scria, acum aproape 2400 de ani generalul Sun Tzu, sintetizând ce avea să fie, chiar și peste veacuri esența strategiei expansioniste a Chinei.
… Prin urmare șah sau Go? Numai viitorul ne va răspunde. Sau nu?
(va urma)
[1] apud Valentin Naumescu, Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea, p. 29, București, Ed. Polirom 2022
[2]Valentin Naumescu, Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea, p. 150, București, Ed. Polirom 2022
[3]Idem pag.151
[4]https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Kissinger
[5]Henry Kissinger, Despre China, București, Ed. Comunicare.ro. pag. 39
[6]https://www.economica.net/noua-banca-de-dezvoltare-a-statelor-brics-va-emite-prima-emisiune-de-obligatiuni-denominata-in-yuani_116992.html
[7]https://www.economica.net/noua-banca-de-dezvoltare-a-statelor-brics-va-emite-prima-emisiune-de-obligatiuni-denominata-in-yuani_116992.html
[8]Robert D. Kaplan, Butoiul cu pulbere al Asiei, Marea Chinei de Sud și sfârșitul stsbilității în Pacific, Ed. Litera, București, 2017, p. 198
[9]Henry Kissinger, Despre China, București, Ed. Comunicare.ro. pag. 87
[10]Henry Kissinger, Despre China, București, Ed. Comunicare.ro. pag. 136
[11]Idem pag. 137
[12]https://fr.wikipedia.org/wiki/Victoire_%C3%A0_la_Pyrrhus
[13]Henry Kissinger, Despre China, București, Ed. Comunicare.ro. pag. 39
