Pentru a putea înțelege rolul femeilor radicalizate în organizațiile teroriste și riscul socio-politic prezentat de către acestea, este necesară înțelegerea conceptului de radicalizare, modelele de radicalizare, dar și ce implică fenomenul deradicalizării, toate acestea prezentate de cercetători în domeniu.
1.Radicalizarea privită prin prisma cercetătorilor în materie
Conceptul de radicalizare este unul relativ nou și constituie adesea subiectul dezbaterilor de natură politică și științifică. Acesta a fost utilizat și în presă, începând cu anul 2005, în urma atacurilor teroriste de la Londra, din data de 7 iulie 2005, atrăgând atenția asupra posibilității ca atentatele să fi fost orchestrate de teroriști radicalizați de naționalitate britanică. Evenimentele au determinat guvernele occidentale să conștientizeze că adoptarea, în mod individual, a ideologiilor de natură extremistă, care au ca rezultat acțiuni violente, se pot constitui în adevărate amenințări la adresa societății. Deși radicalismul violent nu reprezenta o noutate în statele occidentale, după momentul 2005 s-au creat programe și instituții specializate, precum Centrul Internațional Pentru Studiul Radicalizării al Colegiului King din Londra. Câțiva ani mai târziu, în 2011, Comisia Europeană a creat o structură de conștientizare a radicalizării, iar un an mai târziu, statele membre OSCE au adoptat un cadru consolidat care să promoveze lupta împotriva terorismului, dar și un secretariat însărcinat cu această problemă. Termenul de radicalizare este utilizat pentru a prezenta modul în care o persoană alege calea manifestării de natură teroristă, în urma însușirii anumitor precepte, care conduc la utilizarea violenței, ca în cazul radicalistei Roshonara Choudhry, care a încercat uciderea parlamentarului britanic Stepen Timms.[1]
Lorenzo Bosi, în lucrarea intitulată “ A contentious politics approach to the explanation of radicalization”, radicalizarea este definită drept un proces care are la bază o strategie și o structură bine definite și care adoptă utilizarea forței pentru atingerea obiectivelor de natură politică.[2]
În opinia directorului Institutului de Strategie al Colegiul Regal de Apărare Danez, Anja Dalgaard – Nielsen, radicalizarea presupune o disponibilitate crescută de a susține schimbări în societatea pentru care reprezintă o amenințare directă la adresa securității. Pe de altă parte, DeVito susține faptul că termenul de radicalizare reprezintă doar o etichetă pentru un anumit comportament și că este mai mult o schimbare a formelor de susținere în raport cu formele de conflict. Daniela Pisoiu, cercetător principal la Institutul pentru Afaceri Internaționale din Austria, afirmă că înțelegerea radicalismului drept ideologie politică cu principii înrădăcinate, ar putea presupune două aspecte: pe de-o parte aspirația puternică de înfăptuire a schimbării, iar, pe de altă parte, importanța convingerii statornicite, aspecte care au rămas neschimbate în timp. Potrivit aceleiași cercetătoare, radicalismul a cunoscut două faze :
Prima etapă a durat până în secolul XX și a fost caracterizată de o schimbare în sferele:
socială, religioasă, dar și politică, bazată pe combaterea opresiunii în mod individual;
A doua etapă a început la mijlocul secolului XX, în cadrul căreia s-au contopit violența,
intoleranța, brutalitatea și cruzimea.
În prima perioadă a radicalismului, termenul a fost folosit în general pentru a delimita mișcările reformatoare, democratice și liberale de cele conservatoare religioase și autocratice. [3]
Pe lângă numeroși cercetători, în studierea fenomenului de radicalizare s-au angrenat și patru școli și anume: sociologică, mișcarea socială, empirică și psihologică. În primul rând, Școala Sociologică consideră că principalul motiv care se află la baza radicalizării este individul, care revendică o identitate pierdută într-un mediu ostil. În al doilea rând, Mișcarea Socială, afirmă că radicalizarea este rezultatul existenței dinamicii grupurilor și a rețelelor. Un grup de cercetători aparținând acestei mișcări a dezvoltat un concept numit “ politică controversată”, care analizează aspectele relaționale ale violenței, dar și cauzele pentru care anumite mișcări sociale se află în relații conflictuale. Aceste studii au evidențiat faptul că radicalizarea care determină co-violența, reprezintă efectul proceselor reciproce care implică concurența dintre activiștii mișcării și oponenți. Conform Danielei Pisoi, devine clar că radicalizarea nu se naște în interiorul instituțiilor politice, ci în jurul lor, de aceea schimburile de informații între diferitele instituții, societăți și mișcări sunt esențiale în înțelegerea acestui fenomen. În al treilea rând, adepții mișcării empirice atribuie radicalizarea indivizilor și contextului socio-economic. Cercetătorii au reușit să realizeze o ierarhie a membrilor în cadrul grupurilor radicaliste: liderul, protejatul, inadaptatul și rătăcitorul. Nu în ultimul rând, școala psihologică, dintre ai cărei cercetători se remarcă în mod deosebit John Horgan, care a afirmat că nu s-a identificat niciun profil terorist, iar multe studii nu se focusează pe latura socio-psihologică existentă între factorii “push” și “pull”. Mai mult decât atât, acesta susține că pentru înțelegerea dinamicilor care determină utilizarea violenței, este necesară studierea unor factori precum: vulnerabilitatea emoțională, nemulțumirea față de regimul politic, identificarea cu victimele, etc.[4]
Pe lângă analizarea diferitelor perspective elaborate de cercetători în domeniu și de diverse școli de gândire privind radicalizarea, este necesară și studierea câtorva modele dezvoltate în acest sens.
Pentru elaborarea acestuia a fost necesar un număr de 11 studii pe tema radicalizării bazată pe jihad din statele Occidentale, ajungându-se la concluzia că există patru etape:
Pre-radicalizarea, care prezintă modul de viață pe care l-a adoptat individul înainte de a intra în contact cu principiile promovate de jihad, luându-se în considerare și o posibilă predispoziție biografică, deși nu s-a putut stabili existența niciunui factor de risc; Autoidentificarea, presupune o analiză succesivă a jihadismului, dar și a unui potențial profil psihologic comun al persoanelor care aleg calea radicalizării. Acest profil poate rezulta în urma unor traume sau a unor crize politice, economice și militare. Îndoctrinarea reprezintă a treia etapă și presupune asimilarea principiilor de către individ, care rezultă în angajament total față de ideologie. Nu în ultimul rând, jihadizarea relevă faptul că individul a trecut procesul operațional de selecție și își asumă pe deplin datoria de a participa la conflicte armate.[5]
În anul 2005, Fathali Moghaddam, director al Programului interdisciplinar în științe cognitive, Departamentul Guvernului, Universitatea Georgetown, a realizat un model multi-cauzal, în trei niveluri, în care a analizat carierele indivizilor care devin kamikaze. Astfel, se disting trei vectori: factori de dispoziție, nivel organizațional și un nivel socio-economic.
Moghaddam utilizează un exemplu care relevă existența unei scări într-o casă în cadrul căreia, toată lumea locuiește la parter. Un grup mic de oameni dorește să urce scările în mod treptat, dar pe măsură ce înaintează, grupul se reduce. În cazul în care o persoană ajunge în vârful treptelor, atacurile teroriste devin o amenințare inevitabilă, datorită faptului că, în sens ascendent se află mișcarea, iar în sens descendent, numărul deciziilor. Aceste niveluri se bazează pe următorul procedeu:
- Viziunea psihologică asupra situației materiale;
- Primul nivel: opțiunile pentru a combate nedreptățile;
- Al doilea nivel: exprimarea pe cale verbală a agresiunii proiectate;
- Al treilea nivel: angajamentul moral și demararea activității;
- Al patrulea nivel : gândirea categorică și legitimarea organizațiilor teroriste;
- Al cincilea nivel: depășirea inhibițiilor și înfăptuirea actului terorist.[6]
- c) Mecanismul de radicalizare politică realizat de McCauley și Moskalenko
Consider importantă prezentarea modelului realizat de cercetătorii McCauley și Moskalenko, deoarece nu privesc în mod direct radicalizarea jihadistă, ci se axează mai mult pe radicalizarea politică. Acești cercetători au stabilit 12 mecanisme de radicalizare, distribuite pe trei niveluri.
- Nivelul individual
Victimizarea;
Nemulțumirea în raport cu sistemul politic;
Socializarea în cadrul unui grup;
Radicalizarea prin intermediul unor relații ( de exemplu, familiale);
Schimbarea propriilor covingeri, cu unele mai extremiste adoptate de grupul de apartenență
- Nivelul de grup:
Radicalizarea normelor de grup realizate prin presiune externă și izolare;
Radicalizare prin competiție cu membri altor grupuri;
Reacție la represiunea guvernamentală;
Conflicte în cadrul grupului, care determină abordarea unor principii mai extremiste.
III. Nivelul masei:
Amenințare externă , care determină coeziunea crescută a grupului;
Ura și dezumanizarea adversarilor;
Glorificarea celor care au murit în numele lui Allah.[7]
Contrar concepției potrivit căreia doar bărbații comit Jihad, studiile efectuate post 11 septembrie 2001 au relevat că femeile nu joacă un rol pasiv, fiind considerate elementul cel mai radicalizat al unei societăți, din punctul de vedere al autorului și al fostului agent CIA, Marc Sageman. După 1985, rolul femeilor s-a transformat în unul operațional, ele numărându-se printre liderii de facto, ori ideologie, în grupări bine cunoscute, precum: Brigăzile Roșii, Armata Roșie și Weather Underground. În mod tradițional, Occidentul susține că femeile neavând dreptul să participe la Jihad, apartenența lor la organizații teroriste este un element de noutate, deosebit de îngrijorător. Totuși, organizațiile teroriste radicale consacrate, printre care se numără Al-Qaeda, au început să încorporeze femei în rândul membrilor lor, deși există încă o oarecare opoziție din partea clericilor musulmani conservatori. La ora actuală, implicarea femeilor în terorismul religios înregistrează un trend ascendent, cunoscută fiind organizarea de către acestea a unor atacuri în state, precum: Israel, Irak, Iordania, Liban și Cecenia, fenomenul primind chiar un nume specific: “Mujaidaat”.[8] În luna august a anului 2001, Înaltul Consiliu Saudit a autorizat oficial participarea femeilor la atacurile teroriste comise în numele Jihadului. Ulterior, în februarie 2002, șeicul Yassin, liderul spiritual al Hamas, și-a dat acceptul cu privire la utilizarea femeilor drept atentatori sinucigași. Și Jihadul Islamic Palestinian a anunțat o schimbare de optică referitoare la implicarea femeilor în acțiuni teroriste, în scopul actualizării capacităților sale operaționale. Prin urmare, a fost demarată o campanie de recrutare online, ca mai apoi, în mai 2004, Yusuf al-Qaradawi, Decanul pentru Studii Islamice al Universității din Qatar să emită o fatwa, referitoare la atentatul sinucigaș din Afula. Cu această ocazie, el a susținut că „Actul este o formă de martiriu pentru cauza lui Allah [și că o femeie] ar trebui să iasă la jihad chiar și fără permisiunea soțului [ei]”.[9] Și publicația online, Al Khansaa, a susținut că în calitatea sa de mamă, soție, soră sau fiică, ea are rolul de educator în societate, de propagator și predicator al Islamului, prin urmare este o femeie războinică, ceea ce ulterior a servit drept posibilă justificare pentru aderarea femeilor la Jihad. Chiar și Autoritatea Palestiniană, considerată de factură conservatoare, a apreciat participarea femeilor în atacuri teroriste și se presupune că ar fi creat o brigadă specială pentru femeile teroriste, în onoarea lui Wafa Idris care a fost unul dintre cei 3000 de voluntari în atacul de la West Bank din Fâșia Gaza.[10] Cu toată deschiderea manifestată în ultima perioadă față de acceptarea femeilor în Jihad, se vehiculează teorii potrivit cărora, acest fapt nu trebuie sub nicio formă asimilat unui curent de emancipare al femeilor, ci doar de folosire a acestora ca atentatori sinucigași. Există autori, printre care, Karla Cunningham, doctor în filosofie, care susține că femeile din societatea islamică sunt răpiteși forțate să devină teroriști, însă, sunt mult prea puține dovezi referitoare la adevăratele motivații pentru care femeile se înrolează în Jihad, astfel ca unele să primeze în fața altora.[11]
În literatura de specialitate acțiunile teroriste se clasifică, pe lângă, modalitățile de executare, și în mobilul care stă la baza lor. Astfel, elocvenți în acest sens sunt doi factori: terorismul politic și terorismul social. Pe de-o parte, terorismul social este folosit în scopul schimbării ordinii de drept într-un stat, prinimpunerea unei alte ideologii sociale şi economice. Caracteristic acestui gen de terorism estefaptul că el nu depăşeşte graniţele ţării respective. Deși, în general, repercusiunile se produc pe teritoriul unui stat, acestea pot influenţa și anumite situații din teritoriile vecine. Un astfel de tip de terorism a fost promovat în secolul al-XIX-lea, în Rusia Ţaristă, SUA, Canada, Anglia şi Franţa, state în care își desfășurau activitatea mai multe grupărilibertare, acestea îmbrățișând un ideal comun : impunerea credinței lor în acele societăți.
Elocvente în cazul terorismului social, sunt atacurile realizate de organizația nigeriană Boko Haram, afiliată, până în 2015, cu Al-Qaeda și recunoscută pentru cruzimea acțiunilor întreprinse, care se folosește mai ales de femei și copii în atacuri sinucigașe. Se remarcă atentatele din Nigeria și Camerun, din 2017, care potrivit doctrinei grupării, urmăreau introducerea Legii Șaria în întregul stat, precum și interzicerea culturii occidentale.[12] Pe de altă parte, terorismul politic,de regulă, este dirijat împotriva statului și a organelor sale democratice, vizând ruperea relațiilor dintre state și influențarea politicii interne sau externe. Terorismul politic are drept scop ruperea relaţiilor dintre state, înlăturarea anumitor lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri politice.[13] În cazul terorismului politic, un exemplu de atentat comis de o femeie radicalizată, este cel al palestinienei Roshonara Choudhry, care a intenționat să îl ucidă pe parlamentarul britanic, Stephen Timms, întrucât acesta a votat în favoarea războiului cu Irakul.
Analizând toate aceste exemple, definiții și modele, se poate deduce faptul că femeile radicalizate prezintă un risc mult mai mare decât femeile musulmane. Pe de-o parte, în ceea ce privește femeile musulmane, aderarea acestora la facțiuni de sorginte teroristă este mult mai previzibilă, dat fiind mediul de viață. Mai mult decât atât, motivațiile acestora sunt: dezonorarea, răzbunarea rudelor decedate, lupta pentru egalitatea în drepturi și evidențierea devotamentului la fel de ridicat cu cel al bărbaților. Pe de altă parte, femeile care aleg calea radicalizării, sunt determinate de motive precum, inadaptabilitatea la societate, lipsa unei orientări politice sau intrarea în contact cu o persoană, un grup, chiar și cu o organizație teroristă. Este așadar evident faptul că în materie de terorism, aceștia, se folosesc de toate imperfecțiunile legislative, ori tarele sociale, pentru a-și manifesta credințele și ideologiile în mod violent, indiferent dacă ele sunt de natură politică, religioasă, culturală, ori pur și simplu refulări ale unor frustrări personale. Astfel, devine evident faptul că una dinte soluțiile posibile în eradicarea , ori cel puțin diminuarea fenomenului terorist este deradicalizarea care este adesea înțeleasă ca orice efort care vizează prevenirea radicalizării. Deși procesele de deradicalizare, în general, încă nu sunt încă primordiale în abordarea politicilor de combatere a terorismului ar putea fi de interes sporirea atenției care se acordă proceselor voluntare, ori induse, prin care radicaliștii pot fi determinați să renunțe la practicile anterioare. Nu lipsită de interes este creșterea implicării în activități de îndepărtare a radicaliștilor și a celor radicalizați din mediile în care s-au format fie prin acțiuni efective, fie prin cele persuasive. Cel puțin la nivel european este de interes creșeterea capabilităților de incluziune socială și reinserție profesională a celor dovediți ori cunoscuți drept persoane radicaliste ori radicalizate, activități care pot fi realizate prin elrborarea unor politici moderne de combatere a terorismului pe care statele sunt datoare și obligate să le adopte pentru protejarea valorilor culturale și moderne actuale.
BIBLIOGRAFIE
The Editors of Encyclopaedia Britannica. Boko Haram. fără an. https://www.britannica.com/topic/Boko-Haram (accesat mai 06, 2021).
Al-Qaradwi, Yusuf. Statutul Femeilor în Islam. București: Femeia Musulmană, 2009.
Bennet, James. Arab Woman’s Path to Unlikely ‘Martyrdom’. 31 ianuarie 2002. https://www.nytimes.com/2002/01/31/world/arab-woman-s-path-to-unlikely-martyrdom.html (accesat mai 06, 2021).
Bloom, Mia. Terror’s stealth weapon : women. 29 noiembrie 2005. https://www.latimes.com/archives/la-xpm-2005-nov-29-oe-bloom29-story.html (accesat aprilie 29, 2021).
Bullock, Katherine. Rethinking Muslim Women and the Veil. Constanța: A.M.R., 2009.
Cunningham, Karla. Cross-Regional Trends in Female Terrorism. mai 2003. https://www.researchgate.net/publication/232993919_Cross-Regional_Trends_in_Female_Terrorism (accesat mai 06, 2021).
Daraghmeh, Mohammed. Woman suicide bomber rejected by Hamas. 01 martie 2002. https://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/woman-suicide-bomber-rejected-hamas-9196125.html (accesat aprilie 29, 2021).
Davis, Jessica. Women and radical islamic terrorism: planners, perpetrators, patrons? ianuarie 2006. https://www.researchgate.net/publication/270959680_Women_and_radical_islamic_terrorism_planners_perpetrators_patrons (accesat mai 06, 2021).
Di Matteo, Enzo. Why are young women joining ISIS? 28 februarie 2015. https://nowtoronto.com/why-are-young-women-joining-isis (accesat mai 06, 2021).
Drăgușin, Elena. Terorismul sinucigaș feminin. 21 octombrie 2010. https://intelligence.sri.ro/terorismul-sinucigas-feminin/ (accesat aprilie 29, 2021).
Koehler, Daniel. Understanding Deradicalization. London and New York: Routledge, fără an.
Mcclendon, David, și Marcin Stonawski. Women’s education in the Muslim World. aprilie 2018. https://www.researchgate.net/publication/324398662_Women%27s_Education_in_the_Muslim_World (accesat mai 02, 2021).
Nedianu, Laurențiu. Analiză : Femeile kamikaze. 28 noiembrie 2015. https://www.intellnews.ro/analiza-femeile-kamikaze/ (accesat aprilie 29, 2021).
Obreja, Cristiana. Femeia – terorism versus antiterorism. 07 noiembrie 2012. https://intelligence.sri.ro/femeia-terorism-versus-antiterorism/ (accesat mai 02, 2021).
Pătrașcu, Diana. Femei în organizațiile teroriste. 10 octombrie 2015. https://intelligence.sri.ro/femei-organizatiile-teroriste/ (accesat aprilie 29, 2021).
Perspective Strategice. Cauzele și clasificarea terorismului. fără an. https://stratviews.com/cauzele-si-clasificarea-terorismului%EF%BB%BF/ (accesat mai 06, 2021).
[1]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, ( London and New York, Routledge), 66
[2]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, 67
[3]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, 68
[4]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, 69-70
[5]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, 70-71
[6]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, 71-72
[7]Daniel Koehler, Understanding Deradicalization, 72-73
[8] Enzo di Matteo, Why are young women joining ISIS?, https://nowtoronto.com/why-are-young-women-joining-isis , accesat la 06.05.2021
[9] Jessica Davis, Women and radical islamic terrorism: planners, perpetrators, patrons?, https://www.researchgate.net/publication/270959680_Women_and_radical_islamic_terrorism_planners_perpetrators_patrons
[10]James Bennet, Arab Woman’s Path to Unlikely ‘Martyrdom’, https://www.nytimes.com/2002/01/31/world/arab-woman-s-path-to-unlikely-martyrdom.html , accesat la 06. 05. 2021
[11] Karla Cunningham, Cross-Regional Trends in Female Terrorism, https://www.researchgate.net/publication/232993919_Cross-Regional_Trends_in_Female_Terrorism , accesat la 06. 05. 2021
[12]The Editors of Encyclopaedia Britannica, Boko Haram, https://www.britannica.com/topic/Boko-Haram , accesat la 06. 05. 02021
[13]Perspective Strategice, Cauzele și clasificarea terorismului, https://stratviews.com/cauzele-si-clasificarea-terorismului%EF%BB%BF/ , accesat la 06. 05. 2021
