De la stânga la dreapta: Chamberlain, Daladier, Hitler, Mussolini și Galeazzo Ciano (ministrul
fascist de externe al Italiei) înaintea semnării Acordului prin care regiunea Sudetă a
Cehoslovaciei a fost cedată Germaniei naziste (septembrie 1938)
Motto:”Ai avut de ales între război și lipsă de onoare. Ai ales lipsa de onoare și vei avea război”. Winston Churchill către Neville Chamberlain, septembrie 1938
Context :Pactul cu diavolul pentru o victorie a la Pirus
Piatră de hotar, bornă pe drumul unei Europe în derivă, devastată de patimi și interese, renăscută din cenușa primei conflagrații mondialeși pornită,în 1920, grațiePăcii de la Versailles,într-o lume a Societății Națiunilor,a înaltei diplomații puse în slujba unei păci nedorită de toți, Dictatul de la Munchen, din 29 – 30 septembrie 1938, marchează începutul sfârșitului a două decenii de speranță, iluzii, a ceea ce ar fi putut fi dacă nebunia războiului nu ar fi făcut praf și pulbereaspirațiile, idealurile și granițelestatu quo- ului interbelic.Acum 84 de ani, marile puteri europene, sub privirea îngăduitoare a Statelor Unite, aveau să trădeze Cehoslovacia slavă și să pună piatra de temelie a demenței distrugătoare și criminalece va deveni în scurt timp al III-lea Reich al lui Adolf Hitler.
La vremea aceea, eleganții și mult prea rafinații politicieni europeni, britanicii și verii lor de peste Atlantic, vedeau, drept cel mai mare dușman, pericol iminent, imperiul roșu de la răsărit condus de imprevizibilul, vicleanul și sângerosul georgian Iosif Djugașvili, supranumit Stalin, ”Omul de oțel” de la Moscova. Adevărul istoric este însă că,urmare a Acordului (deși consider mai potrivit termenul de dictat…pentru că dictat a fost) de la Munchen din septembrie 1938, Anglia, Franța, Statele Unite au predat Germaniei lui Hitler o parte din statul suveran Cehoslovacia, încălcând toate promisiunile și acordurile semnate și asumate anterior.Ordinea internațională atât de dificil negociată și câștigată în sala oglinzilor de la Versailles începea să se prăbușească, precum un castel de cărți de joc.Paradoxal,atâtprim-miniștrii britanic și francez, Chamberlain și Daladiercât și ambasadorul Statelor Unite la Londra, nimeni altul decât cunoscutul Joseph Kennedy s-au felicitat după momentul Munchen, pentru ”reușita” de fi păstrat a pacea în Europa.[1]”În perioada crizei cehoslovace, departamentul de stat a depus eforturi pentru a menține nepătată aureola SUA de stat ”neutru” și posibil arbitru ”imparțial” în viitor.Camuflându-se cu formula ”neapartenenței” la evenimentele din Europa, în fapt SUA îi ajutau pe Chamberlain și Daladier să pună în genunchi Cehoslovacia.”[2]Iată ce spuneEduard Benes în memoriile sale, fostul președinte ceh, din acele vremuri de restriște: ”Ambasadorul Statelor Unite la Londra, Joseph Kennedy susținea că apără cu consecvență și necondiționat politica de împăciuire promovată de Chamberlain, iar acesta, la rândul său,făcea deseori apel la susținerea sa… Și William Bullit, ambasadorul Statelor Unite la Paris a desfășurat o activitate susținută în această direcție. Atitudinea sa față de noi în timpul crizei din 1938 era întru totul negativă, ceea ce nu ascundea. Daladier arăta în repetate rânduri că politica de împăciuirepe care o promova el era în conformitate cu poziția Statelor Unite”.[1]
Cu toate acestea, pentru diplomația din Quai d Orsay,care era legată de Cehoslovacia printr-un tratat de asistență mutuală, calea spre dictatul de la Munchen avea să fie mult mai complicată decât cea a perfidului Albion. Georges Bonnet, ministrul afacerilor externe în cabinetul Eduard Daladier, cunoscut în lumea diplomatică pentru lipsa de scrupule atunci când urmărea interesul direct al Franței, a fost silit să găsească un pretext pentru a se degreva de obligațiile tratatului cu Cehoslovacia. Cronicarii vremii relatau că Bonnet a ales soluția de a sili Praga să capituleze în fața dictatului hitleristîmbrăcând ”mănuși englezești”.[2] Cu alte cuvinte,reluând la nesfârșit dorința lui Chamberlain de a se înțelege cu Hitler el accentua ”impasul” în care se găsește Franța, nevoită să susțină Cehoslovacia. Cu abilitate, el a ”împins” Anglia să-și asume rolul de prim solistă în pregătirea dictatului de la Munchen. Faptul bine-cunoscut că premierul englez introdusese în politica europeană o atmosferă de tranzacție comercială, balanța morală – profit, talerul înclinând mai mult către cel de-al doilea, avea să constituie o perdea de fum potrivită pentru acoperirea adevăratelor interese ale”partenerilor” francezi.
Concret ce-avea să însemne însă principiul dominoului declanșat de Dictatul de la Munchen? În ce context și de ces-a pus problema anexării de către Germania a unei părți din Cehoslovacia? Pentru că în același an,Germania nu s-a mai ferit să arate public, lumii întregi, pretențiile sale războinice.Cronologia evenimentelor vorbește de la sine.
În februarie 1938, cancelarul Federal al Austriei, Kurt Schuschnigg, urmașul lui Engelbert Dollfuss, politicianul asasinat într-un puci orchestrat de la Brechtesgarden, în palatul guvernamental de la Ballhausplatzde ”naziști locali”, în fapt agenți hitleriști, primea o invitațiede la omologul său german. ”Rezultatele vizitei lui Schuschnigg la Berchtesgarden și evenimentele care au urmat sunt cunoscute.[3]Cancelarul austriac, căruia recent îi murise soția într-un accident de mașină foarte suspect a capitulat, nemaiavând, se pare, ”arma„ unui dosar secret referitor la persoana Führer-ului, după cum avea să dezvăluie, mai târziu, unul dintre biografii lui Hayndrich.[4]”Alexander Cadogan, ministru adjunct permanent al Afacerilor externe al Marii Britanii, adept declarat al politicii de încurajare al agresiunii ”marșul spre est” al Germaniei, nota, în jurnalul său: ”Ar fi criminal a-l încuraja pe Schuschniggsă reziste în condițiile în care nu-l putem ajuta. La sfârșitul zilei, Halifax(Edward, ministru de externe, n.n.) și cu mine am căzut de acord că avem conștiința curată.” [5] Rezultatul a fost că la 11-12 martie 1938 Austria a fost ocupată de trupeleWehrmachtului și inclusă în componența Reich-ului fascist.[6]Sub privirile îngăduitor – indiferenteale puterilor care se încununaseră cu Pacea de la Versailles,vădit hipnotizate de ”unica„ amenințare a pericolului bolșevic, Anschlussul,cu masca perfidă a unui anunțat doar plebiscit național și a demisiei forțate a cancelarului Schuschnigg, i-au deschis larg lui Adolf Hitler calea către Munchen și mult doritul război, revanșa învinșilor care capitulaseră atât de rușinos la 11 noiembrie 1918.
Ce-a mai însemnat în această primăvară a vrajbei articolul 80 din Tratatul de la Versaillescare prevedea că Germania ”respectă și recunoaște”[7] independența Austriei și că ea este de acord ca ”această independență să fie inalienabilă”?[8]Problema care se cerea dezlegată atunci, în tăvălugul nemilos al intereselor partizane ale ”Puterilor Garante” era dacă putea fi catalogată ca încălcare a dreptului internațional ocuparea militară a unei țări chiar dacă aceasta din urmă tocmai solicitase acest lucru? Trupele celui de-al treilea Reich au intrat în Austria pe 12 martie 1938,dar acest fapt s-a întâmplat ca urmare a ”cererii”făcute de către ”guvernul legal” al Republicii Austria. Acestea au fost faptele fără ecou, fără replică europeană, faptele constatate și înregistrate de marile cancelarii. Așa se scrie istoria…ironic.
Ce se petrecea, în acest timp, la Paris, Londra și dincolo de Atlantic?
”La palatul Bourbonilor – vociferări interminabile ale celor 200 de deputați și senatori de dreapta. Primul ministru Leon Blum făcea eforturi supraomenești să conștientizeze selecta,dar mult prea gălăgioasa adunare, de riscul major pe care-l reprezenta ocuparea Austriei de către Germania lui Hitler.[9]Rezultatul? ”Adevărata amenințare de război pentru Europa sunt Sovietele… Noi senatorii de dreapta vom aștepta până în clipa când întregul Parlament va fi convins că nu există decât un singur pericol: pericolul comunist..” – concluziona senatorul Lemery.[10]
Atitudinea Londrei este sugestiv reflectată de… ambasadorul von Ribbentrop care menționa în jurnalul săucă este ”realmente entuziasmat de înțelegerea realizată cu premierul Chamberlain…Sunt niște oameni înțelepți care mi-au dat și o scrisoare pentru Führer…”[11]În această veritabilă ”tranzacție” un rol important l-au jucat și cercurile reacționare profasciste americane. În zilele în care Austria era ocupată de trupele lui Hitler ambasadorul german în SUA, Dickhoff raporta Ministerului Afacerilor Externe german că Departamentul de stat al SUA ” a dat dovadă de înțelegere față de acțiunea germană cu privire la Austria” [12]
Și totuși nu se poate spune că la Washingtonnu existau și minți lucide. Secretarul de stat George Messersmith, fost diplomat la Berlin chiar în perioada în care Hitler ajungea la putere îl atenționa pe președintele Roosevelt: ” Nu pot înțelege atitudinea englezilor. Se pare că există …un grup care crede că poate cumpăra securitatea, dând Germaniei mână liberă în Europa de Sud -est… Acum arată ca un act de cedare în fața Germaniei. Ar fi bine dacă ei ar realiza că Germania având mână liberă în Europa, are o mână și mai liberă în restul lumii.”[13]
Astfel, în cascada vorbelor, a discursurilor interminabile, argumente și angajamente, lamentări și perorații,unele cu profunde reverberații oratorice, avea să se desăvârșească trădarea Austriei. Concesie și compromis. Indiferență și ignorare a pericolului reprezentat de ”micul caporal,” ”pictorul ratat” respins la Academia de Artă din Viena, devenit cancelar în urma unor alegeri democratice, libere. Vulturii războiului, încolonați sub semnul zvasticii vor avea, prin Munchen calea liberă către incendierea lumii.
Vizionar, prim ministrul francez Leon Blum, îngrijorat și trist scria în articolul său destinat ziarului ”Populaire”: ”Problema care ni se pune este de a ști cum să procedăm ca să nu fim siliți a face cumplita alegere între supunere și război. Cum să scăpăm de această alegere? Unii se gândesc că ar trebui să abandonăm politica lui Richelieu și a lui Ludovic al XIV- lea. Că trebuie să ne dezinteresăm de Europa centrală, că trebuie să ne rupem de restul Europei pentru a ne replia asupra țării noastre. Nu aveți de ales! Un lucru e mai presus de toate, acela că veți lăsa Germania liberă să acționeze în Europa centrală și de răsărit; dar sunteți siguri că după aceea ea nu se va întoarce și împotriva voastră, mai puternică decât înainte?”[14]
Lecția de parcurs a istoriei,care a condus cătreraptul de la Munchen, este ceaa convulsiilor unei Europe măcinată de interese partizane, a uzurpării principiilor fundamentale ale dreptului internațional, a prăbușirii ordinii de drept atât de greu câștigată la Versailles, a indiferenței, toleranțeifață de încălcarea granițelor, este una a trădării și a compromisului. Un compromis al marilor puteri clamat ca fiind ”în slujba păcii”. O victorie a la Pirus a celor care crezând că apără pacea, au deschis calea războiului.
[1]Igor Ovsianîi – Preliminariile celui de-al doilea război mondial , Ed. Agenției de presă Novovosti, Moscova, 1989, p. 57
[2] Igor Ovsianîi – Preliminariile celui de-al doilea război mondial ibidem p. 53
[3] Igor Ovsianîi – Preliminariile celui de-al doilea război mondial ibidem p. 43
[4] Igor Ovsianîi – Preliminariile celui de-al doilea război mondial ibidem p. 69
[5] Igor Ovsianîi – Preliminariile celui de-al doilea război mondial ibidem p. 94
[6]Igor Ovsianîi – Preliminariile celui de-al doilea război mondial Ibidem p. 80
[7]A.I. Poltorak – De la Munchen la Nuremberg , Ed. Politică, București 1963, p. 48
[8] ibidem p. 49
[9]A.I. Poltorak – De la Munchen la Nuremberg , Ed. Politică, București 1963, p. 234
[10]Genevieve Tabouis – 20 de ani de tensiune diplomatică, Ed. Politică București 1965, p. 343
[11]Genevieve Tabouis – 20 de ani de tensiune diplomatică, Ed. Politică București 1965, p. 245
[12]– Lloyd C. Gardner – Sferele de influență Împărțirea Europei de către marile puteri de la Munchen la Ialta, Ed. Elit, 1995, p. 37.
[13]– Lloyd C. Gardner – Sferele de influență Împărțirea Europei de către marile puteri de la Munchen la Ialta, Ed. Elit, 1995, p. 40
[14]Genevieve Tabouis – 20 de ani de tensiune diplomatică, Ed. Politică București 1965, p. 343
[1]A.I. Poltorak – De la Munchen la Nuremberg , Ed. Politică, București 1963, p67
[2]Ibidem p. 80
